Acesta este crezul după care trăiesc băieţii şi fetele din comunitatea de rolleri, skateri şi bikeri din Craiova. Deşi unele voci spun că ei ar fi doar nişte copii teribilişti care nu au altceva mai bun de făcut decât să „se dea cu rolele” şi să deranjeze ordinea publică, ei ştiu cel mai bine ce fac şi mai ales de ce.

Ca să aflăm cât mai multe despre acest hobby, am stat de vorbă cu Rene Ilia, în vârstă de 19 ani, unul dintre pasionaţii acestui sport. Rene a contribuit şi la crearea site-ului nou „Craiova Rollers”, ajutându-l pe Edi Nistru, cel ce a avut ideea construirii în 2007 a unui  „loc al lor unde să discute”.

De ce şi pentru ce „Craiova Rollers”?

Spre surprinderea celor care credeau că rollerii în general nu au un scop anume în în joaca lor, iată că afirmaţia lui Rene vine să-i contrazică. Pe lângă promovarea sporturilor extreme, mica lor comunitate a ajutat la crearea de prietenii noi: „Grupul care se măreşte pe zi ce trece devine din ce în ce mai închegat, suntem mai mult decat o comunitate… Suntem prieteni”. Oficial, „Craiova Rollers” există decât ca grup informal sub coordonarea DJT Dolj.

Ambiţiile lor merg mai departe de spectacol şi „show off”. Ei vor să pună bazele unei asociaţii sportive, precum şi a unui club de tineret. În direcţia aceasta au realizat un proiect a cărui finanţare le-a fost însă respinsă de două ori. „Proiectul nostru îndeamnă la mişcare şi socializare, iar ca orice grup de tineri avem nevoie de diverse lucruri ce nu prea ni le putem permite, majoritatea fiind doar nişte copii.”

Vreme bună, vreme rea, hobby-ul trăieşte!

Cam cum decurge o zi de vară, preferabil de vacanţă, din viaţa unui roller? O parte din comunitatea de aproximativ 200 de tineri se întâlneşte şi se îndreaptă spre esplanada teatrului, spre parc sau skatepark, unde fiecare îşi începe activitatea dorită: admirator, analist sau comentator la ceea ce vede: „Alţii îşi rup oasele încercând diverse trick-uri sau încercând să-şi bată recordurile anterioare la viteză. Pentru cei mai mulţi dintre noi nu înseamnă numai distracţie, ci şi o luptă continuă de autodepăşire”, mărturiseşte Rene.

Când vara şi zilele călduţe de toamnă iau sfârşit, tinerii îşi găsesc o alternativă ingenioasă la role şi la skateboard: „În ultimii ani am avut patinoarul şi, deşi este foarte mic, ne mulţumim şi cu atât”. După ce îşi vor face un renume, Rene afirmă că iubitorii de sporturi extreme din Craiova vor încerca să caute finanţări şi pentru un patinoar mai mare. De asemenea, Primăria le-a promis un skatepark cu noi elemente şi a promis că se va consulta cu ei în ceea ce priveşte poziţionarea acestuia. „Momentan ne mulţumim cu ce avem”, pare că se resemnează Rene.

Unde „se dau” „huliganii”?

„Spatele Hotelului Jiu sau între blocurile din spatele Teatrului Naţional”. Acestea sunt locurile preferate de rolleri şi skateri, căci „sunt locuri cât de cât ferite unde nu putem fi deranjaţi de poliţiştii comunitari sau de alţi craioveni care sunt împotriva noastră”. Pentru cei care practică speed skatingul, preferate sunt spaţiile largi şi întinse, cum ar fi velodromul sau parcul. De fapt, orice loc unde există „borduri, scări şi balustrade” este bun.

Una dintre marile dorinţe ale lui Rene şi ale prietenilor lui este să încerce să schimbe părerea craiovenilor despre sporturile acestea extreme: „Suntem priviţi ca pe nişte ciudaţi; nebuni de către tineri şi huligani de catre cei în vârstă. În alte oraşe (Bucureşti de exemplu), rollerii sunt respectaţi şi admiraţi”.

Şi ei sunt premianţi!

În urma participării a patru tineri din grup la un concurs naţional de rolller skating în Bucureşti, Rene Ilia s-a întors cu premiul I, iar prietenul lui, Andrei Neacşu, cu premiul II. De asemenea, rollerii au organizat mici concursuri locale, cu ocazia aniversării unui an de la înfiinţarea grupului şi cu ocazia Zilei Tineretului. Spre ruşinea lor, spune Rene, „nu am reuşit să organizăm şi aniversarea de 2 ani pentru că cei «din conducere» am fost ocupaţi cu bacul şi cu admiterea”.

Rene are un mesaj pentru toţi tinerii: „Dacă deja fac mişcare, înseamnă că ştiu cât de sănătoasă este. Totuşi nu pot să le zic decât să nu renunţe la pasiune şi la visul lor, oricât de imposibil ar părea”. Pentru rolleri, mesajul devine personalizat: „Nişte julituri sau chiar nişte oase rupte nu pot sta în calea visurilor”.

Toţi oamenii au hobby-uri. Colecţionează timbre, monede, le place să citească sau să se joace pe calculator. Rollerii au şi ei pasiunea lor: sportul extrem şi adrenalina dată de practicarea lui. Tot ce-şi doresc e să fie respectaţi şi să aibă un loc al lor, unde să se poată desfăşura fără să îi deranjeze pe ceilalţi. Iar cine vrea să se alăture comunităţii de rolleri, e mereu binevenit. „Încercaţi şi voi!”, spune Rene. Cu puţin curaj, mai mult exerciţiu şi sete de adrenalină, roller skatingul poate deveni o pasiune!

Beat-uri, transpiraţie, febră musculară, pasiune şi multă muncă, aşa se desfăşoară toate antrenamentele băieţilor de la „Dynamic Looney Tunes” sau mai scurt „DLT”. Se antrenează de 3 ori pe saptămână -lunea, mircurea si vinerea- într-o sală de fitness din Brazdă.

Trupa s-a înfiinţat în 1998, iar fondatorii au fost Boxy, Duval, Ion şi Radu. Primele materiale cu ei au apărut pe casete video. Au participat la multe concursuri naţionale şi internaţionale, cel mai recent avand loc, în vară, in Coreea. Au trimis un clip celor de acolo, coreenii i-au plăcut si astfel au avut numeroase spectacole de unde s-au întors cu „ceva bani”, spune Dolan Constantin, alias „Bai”.

Breakdance-ul este un stil de dans liber ce ţine de creativitate: „Acest dans se realizează prin flow, trebuie doar să ai curgere. Fiecare din echipă vine cu câte-o idee sau schemă”. Ei nu au un coregraf care să le spună ce şi cum să facă „Noi improvizăm şi în acelaşi timp păstrăm o trăsătură importantă a breakdance-ului: ne sincronizăm mişcările pe sunet. Nu poţi fi pe lângă muzică.”

Din păcate lumea este încă reticentă în ceea ce priveşte acest dans şi nu prea îl înţelege, de aceea pentru cei din „DLT” este greu să-şi atragă sponsori. Pentru sala de fitness în care se antrenează  fiecare contribuie cu 50 lei la chirie. Invitaţiile la nunţi, botezuri şi  baluri sunt destul de multe şi îi mai ajută financiar. Au de gând să facă asta până când „îi ţin oasele” şi le spun celor care sedentarilor că prin sport, dar mai ales prin acest dans, „vă dezvoltaţi un corp cât mai armonios.”

Când nu dansează sunt elevi- cel mai mic dintre ei are 14 ani- sau studenţi la Facultatea de Sport, Automatică. Unii dintre ei au si job-uri. Este cazul lui „Bai” care este şi instructor de wushu. El s-a întors de curând din Canada, unde a obţinut locul 25 in lume.

„DLT” mizează pe „selecţia naturală”. Oricine vrea să intre în echipa lor alege singur dupa câteva antrenamente dacă rămâne sau pleacă, iar „Bai” işi dă numărul de telefon pentru cei care vor să-i contacteze: 0747 45 12 42.

In sala e o atmosferă „wow”. Băieţii  se antrenează în toate colţurile sălii şi te fac să nu ştii incotro să te uiţi mai întâi. Din reflex încep să mă mişc şi eu, ceva mai stângaci desigur.  Mai jos va lasam “o monstra” din “DLT”.

Universul doctorului şchiop, sarcastic si ironic; aşa s-ar traduce capodopera televizată, care din toamna lui 2004 strânge din ce în ce mai mulţi fani. Ajuns la al şaselea sezon, House MD continuă să fie în topul preferinţelor publicului. Abordarea „în glumă” a ştiinţei salvatoare de vieţi, asumarea riscurilor extreme (uneori şi absurde) şi prezentarea gândirii unui doctor dependent de calmante au devenit, din lucruri inacceptabile medicinei autentice, puncte forte şi necesare fiecărui episod al serialului.

Hugh Laurie (cel pe care îl ştim din „101 Dalmaţieni” în rolul unuia dintre angajaţii Cruellei) a reinventat conceptul de drama-actor prin personajul Gregory House. Actorul englez întruchipează un doctor american care ar fi capabil să treacă peste orice obstacol posibil ca să rezolve puzzle-urile pe care cazurile i le oferă. El conduce departamentul de diagnostică al spitalului. Pentru el, majoritatea cazurilor nu există, el tratând boala şi nu pacientul. Asta pentru că „toată lumea minte” şi doar simptomele spun adevărul. De asemenea, House are o problemă şi cu el însuşi: durerea de picior, de care nu poate scăpa din cauza unui muşchi mort, şi pe care trebuie să o trateze cu pastile şi cu un baston. Pentru a uita de durerea fizică, House se relaxează facându-le viaţa celor din jur mai grea, cântând la pian, la chitară şi la muzicuţă.

Viaţa lui Gregory House se învârte în perimetrul spitalului Priceton Plainsboro din New Jersey. Perimetrul ia forma unui hexagon relaţional între „egomaniacul” House , Lisa Cuddy (directoarea spitalului), oncologul James Wilson (cel mai bun prieten al lui House) şi cei trei angajaţi ai lui House, care de-a lungul serialului, trec prin diferite schimbări: Eric Foreman, Robert Chase şi  Allison Cameron.

Cei trei sunt în permanenţă exploataţi de către doctor (în sensul bun al cuvântului), acesta studiindu-le activitatea şi încercând să le formeze caracterul după bunul lui plac. Lisa Cuddy reprezintă modelul de femeie conducătoare: singură, cufundată în muncă şi silită mereu să il apere pe House, el fiind cel mai bine-cotat doctor al spitalului şi totodată, unul dintre cei mai buni diagnosticieni ai lumii. James Wilson este oaza de linişte a lui Gregory, unde acesta se poate destăinui, confesa, cu care se poate distra şi căruia îi poate face necontenit viaţa mai grea, jucându-i feste şi supunându-l uneori la jocuri psihologice extrem de ciudate.

Deşi noi, publicul din România, eram obişnuiţi cu serialele medicale în genul „Spitalului de urgenţă”, iată că şi cel de faţă a reuşit să fie pe placul telespectatorilor români. House MD se clasează mai ales în topul preferinţelor publicului tânar, care îmbrăţişează uşor ideea de doctor oarecum iresponsabil şi maniac, dar care până la urmă îşi duce misiunea la bun final. Acest serial uimeşte atât prin cazurile medicale prezentate, unele categorisite drept „s.f.-uri”, dar şi prin caracterul personajului principal, care surprinde de fiecare dată prin lucrurile iraţionale pe care le face.

Coloana sonoră a serialului este una dintre cele mai reuşite îmbinări muzicale. Deşi unii artişti şi unele melodii sunt, pentru majoritatea, nişte necunoscute, ele au fost alese astfel încât să sublinieze anumite momente-cheie din serial. Un bonus ingenios oferit de producători sunt „reprezentaţiile” date de Hugh Laurie la el acasă şi nu numai, alături de chitara şi pianul lui, şi uneori chiar împreună cu pacienţii.

House MD nu a fost ocolit nici de recompensele pentru talentul şi munca ce l-au consacrat. Premiile Emmy pentru coloană sonoră, regie, machiaj, scenariu şi Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-un serial-dramă sunt doar câteva dintre realizările celor din echipa serialului.

La noi în ţară, House MD este difuzat în fiecare joi pe canalul TVR1, începând cu orele 23:00. Pe 19 octombrie a fost difuzat episodul 16 din al treilea sezon. Cei ce au posibilitatea să vizioneze însă canalul FOX din Statele Unite, pot ajunge „la zi” cu povestea doctorului Gregory House în fiecare luni de la ora 20 (ora Americii).

Pentru cei ce caută un serial inedit, plin de mistere medicale şi psihoumane, aceasta este alegerea potrivită. De la actori până la acţiune, de la soundtrack şi până la replicile acide şi bine gândite, House MD reprezintă deliciul devoratorilor de seriale inteligente.

Sâmbătă seara cu toţii căutam un loc în care să ne refugiem, să lăsăm deoparte pentru câteva ore grijile din timpul săptămânii. Un astfel de loc este Patrick’s Pub, un local cu specific irlandez, amplasat în locul fostului Top Gun, pe strada Bibescu. Aici, se organizează săptămânal diferite evenimente – recitaluri live, concursuri de bancuri, karaoke, şi, nu în ultimul rând,  stand-up comedy. Multe dintre ele sunt susţinute de tineri craioveni, studenţi sau masteranzi care vin să primească aplauze şi onararii din când în când.

Cel care a deschis recitlul a fost Eddy Cotoară. Clienţii localului, obişnuiţi cu atmosfera de distracţie întreţinută, de altfel, şi de muzică, au reacţionat diferit la piesele alese de interpretul de muzică folk. Dacă la un festival de muzică folk, ele ar fi încins spiritele, într-un local precum Patrick’s Pub, nu au avut efectul dorit. Vocea lui Eddy răsuna prea puternic în întreg barul, fără să reuşească să capteze, însă, atenţia sau admiraţia celor prezenţi –  ,,Cântate de el, melodiile par mai lungi decât sunt în realitate”, a afirmat cineva din public. Deşi nu a cântat mai mult de o jumătate de oră, plictiseala a făcut ca minutele să pară nesfârşite.

După ultimul rând anemic de aplauze, au început să se ,,instaleze” Andrei şi Bozghi. Reacţia celor prezenţi a fost evident diferită, fredonând împreună cu ei melodii precum ,,Wonderwall”, aparţinând celor de la Oasis, ,,Vara trecută”, de la Voltaj sau ,,Stere” -  Timpuri Noi.

Atmosfera devenită de-a dreptul monotonă a fost schimbată de Andrei şi Bozghi. Cei doi sunt studenţi la Universitatea din Craiova, Andrei la Facultatea de Informatică, iar Bozghi, la ISE, secţia Finanţe-Bănci şi sunt doi dintre componenţii trupei No Antidote – o trupă locală de rock alternativ. Au ajuns să cânte împreună în Patrick’s Pub din pasiune pentru muzică, ambii având ceva ani experienţă în acest domeniu. Andrei şi-a început studiile la chitară încă din clasa a VIII-a, iar Bozghi are experienţa de vocal în trupă de 2 ani, în prezent urmând cursuri de canto.

Timp de aproximativ o oră, cât a durat recitalul celor doi, toţi cei din Patrick’s Pub au putut asculta cover-uri după piese cunoscute, interpretate live cu o notă de originalitate. Se vedea din privirile publicului faptul că partea a doua a show-ului fusese mult mai antrenantă. Odată cu încheierea concertului, cei prezenţi au putut reveni la discuţiile lor, ori au plecat spre casă. Mulţi dintre ei sunt clienţi fideli şi vor reveni săptămâna viitoare, când este programat un alt recital live, susţinut de Bogdan şi Adi, de la No Antidote.

Una peste alta, cei prezenţi sâmbătă seara in Patrick’s Pub s-au simţit bine, într-o atmosferă plăcută, primitoare, astfel că aproape şi-au însuşit refrenul uneia dintre piese –  ,,Knockin’ on THE Heaven’s Door”, cum  a fost cântată de Eddy Cotoară.

*barn (engleză) = hambar, şopron, şură, grajd.

Nimeni nu încurajează chiulul. E un lucru rău! În schimb, “ferestrele” din orar sunt atât susţinute, cât şi legale. Iar cel mai convenabil loc, în zilele ploioase sau friguroase când doar gândul că trebuie să ieşi din facultate îţi trimite un frison în tot corpul, este barul universităţii.

Situat „la derută”, este mereu „mai jos”, având în vedere că tu încă te afli în plin proces de coborâre a scărilor. Într-un final, din pură intuiţie sau prin eliminarea tuturor variantelor posibile, ajungi în acel cotlon în care se desfăşoară pauza studiului universitar.
Prima impresie e sufocantă si asurzitoare; cu siguranţă barul din Universitate nu e un loc potrivit pentru persoanele claustrofobe. Spaţiul nu e neaparat închis, însă când vorbim despre aer, nici nu încape discuţia. „Locul e mic, aerisirea e proastă”. Alexandru, student în anul II la Matematică-Informatică, numeşte clar şi concis ceea ce, metaforic, ar suna astfel: un fum atât de gros încât l-ai putea tăia cu cuţitul. Zgomotul se întovărăşeşte şi el cu aerul închis, căci glasurile studenţilor veniţi în pauză sau în vizită la prietenii lor nu pot fi acoperite nici de muzică. Cum e atmosfera? „Atmosfera: medie; nici mediocră dar nici prietenoasă. Muzica e comercială, mie-mi place”, completează Alexandru.

La bar, ne întâmpină o domnişoară tânără, care se cam sperie de faptul că vrem să facem poze, ca să vadă lumea cum e. „Aveţi permisiune? O să scrieţi de bine sau de rău?” au fost întrebările lansate cu suspiciune către noi. I-am spus că facem un articol despre bar şi i-am lăsat adresa online a revistei. Ei bine, cum am scris?
Barul e împărţit în două săli: una mai plină decât alta. Răsfiraţi, zăcând pe scaunele şi la mesele şubrede, studenţii au organizat în incinta Universităţii campionate de Tarneeb, 3-5-8, sau, pentru cei mai nepricepuţi într-ale cărţilor (de joc), mult prea uşorul Macao. Uite asa o punem de-o carte şi trece timpul mai repede!
O elevă -de data aceasta- venită în vizită la nişte prieteni, pare că vede şi o parte bună a lucrurilor: „E mai bine vara, am văzut că scot niste mese afară şi se mai poate respira un pic, la aer”. Într-adevăr, când vremea permite, mulţi preferă să stea în aer liber, pe platforma numită paradoxal „terasă”. Acea adunătură de dale te face să te simţi ca pe stradă, numai că dulapurile vechi lăsate în paragină la câţia metri distanţă te trimit, fără voia ta, într-un depozit de gunoaie.
De ce vin studenţii aici? Marina, proaspăt studenta la Litere, spune că îi place că „sunt preţuri accesibile, aşa, pentru student”. Băutura arhifolosită, binefăcătoarea cafea, costă numai 1 leu, iar pentru sucurile la sticlă de 250 ml doritorii scot din buzunar 2,5 lei. Barul mai pune la dispoziţie şi sandwichuri (comestibile) care pot fi încălzite la cuptorul cu microunde, chipsuri şi ţigări. Barmaniţa îţi poate pregăti un popcorn ca la mama acasă. În plus de asta, în bar e mereu cald şi bine. Într-un loc atât de aglomerat, cum să nu fie?
La un moment dat, dacă nu rămâi să serveşti ceva, ieşi din bar. Îţi e cald rău şi acum hainele îţi miros a tutun. Găseşti şi toaletele. Ai o surpriză plăcută: ele sunt curate, uneori au şi hârtie igienică. Condiţiile sanitare au fost şi să sperăm că vor fi respectate în continuare. Că n-o fi fost doar nimereală…

La întoarcere, aceeaşi poveste ca la început: cum ajung sus? Din fericire, studentul are o memorie foarte bună şi îşi aminteşte că la etajul „cu pământul” era un automat de cafea. Se ghidează şi iese la lumină. I-a plăcut? Asta să ne spuneţi voi. Desigur, în timpul liber pe care-l aveţi exclusiv in cadrul orarului!

Pe Alexandra Sandu am cunoscut-o navigand pe internet. Este o tanara de 25 de ani care a terminat comunicare audiovizuala la UNATC in Bucuresti si face fotografii din placere sau pentru a castiga cativa bani. In septembrie 2009 a demarat un proiect indraznet si « visator». Daydreamers Project este o colectie de poze cu oameni care zambesc cu ochii inchisi, fotografiati de Alexandra si postati aici. Ei au fost rugati sa inchida ochii si sa se gandeasca la ceva frumos. Rezultatul a fost un catalog impresionant de chipuri si zambete care il fac si pe cel care priveste pozele sa surada cand ii vede. O poveste originala a gandurilor !

Ecoul Studentesc : Spune-ne cate ceva despre tine, o descriere in genul « daydreamer ».

Alexandra Sandu : Intotdeauna e greu sa alegi ce sa spui si ce sa nu spui despre tine am 25 de ani, am terminat comunicare audiovizuala la UNATC, adica ar trebui sa fiu scenarist sau critic de film… fotografiez atat de placere cat si pentru a-mi castiga existenta, mi-as dori sa vad toata lumea si sa impart povesti frumoase cu oameni frumosi.

E.S : Ce este proiectul « Daydreamers » ?

A.S : Este o serie de porterte cu oameni care zambesc cu ochii inchisi. De fapt este o colectie de ganduri, chipuri si momente frumoase…

E.S : Cum ti-a venit ideea lui ?

A.S : Pur si simplu, intr-o zi in care ma gandeam la ale mele si m-am surprins zambind de una singura… Mi s-a parut interesanta posibilitatea de a sugera intr-o serie foto aceasta calatorie personala a fiecaruia prin lumea ‘viselor lucide’.

E.S : Care este scopul sau ?

A.S : Proiectul are ca unic scop provocarea unei stari de bine in mintea si sufletul privitorului

E.S : Cate persoane ai fotografiat pana acum ?

A.S : Ma apropii repede de 400. Am inceput sa nu mai fac fata mailurilor si va trebui sa raresc sedintele foto – ca sa ii pot organiza pe toti dar si pentru ca merge atat de bine incat mi-ar parea rau sa se termine asa repede…

E.S : Ce doresti sa transmiti prin « Daydreamers » ?

A.S : Ganduri frumoase, o stare de bine, nimic complicat… M-am gandit ca 1000 de oameni zambind relaxati or sa transforme lumea in care traim intr-un loc putin mai bun…

E.S : Cand vei ajunge la 1000 de persoane fotografiate te vei opri ?

A.S : Am asa o senzatie ca nu o sa ma opresc fix la 1000, dar ramane de vazut…

Daca doriti sa faceti parte din colectia Alexandrei puteti sa ii dati un mail la contact@alexunu.ro in care sa specificati ca doriti sa fiti si voi un « daydreamer ». Proiectul este non-profit, iar studioul sau este in Bucuresti.

Ecoul Studentesc porneste in cautarea tinerilor cu initiative interesante si originale.